Dragă Jurnalule - 2. Eu le simţeam ..

7.7.1900

Am aflat ! Am aflat ce eram cu adevarat , cum arătam , ce am făcut . Mi-a povestit cineva , exact aşa cum vă voi povesti şi eu acum .

După transformare , am luat cina cu prietena mea cea mai bună , însă ea şi-a dat seama prea târziu ce eram eu .  În faţa ei eram un simplu om , şi cu toate că mă cunoaşte cel mai bine dintre toţi , nu şi-a dat seama . M-a dezamăgit ! După ce a plecat ea , sau măcar după ce a spus că pleacă , m-am comportat de-a dreptul ciudat . Am ieşit din casă şi m-am îndreptat spre cimitir . Ajunsă acolo , m-am oprit şi am privit  în jur , cadavrele subterane se transformaseră în crengi , care , privite de sus , păreau rupte din iad . Cerul gri mă rănea cu puterile lui , cu aerul . Fugeam , mă izbeam de fortăreţe transparente , inexistente . Eu le simţeam , le aveam în inimă , în suflet .. Erau ! Pentru mine erau , existau ! Am ieşit din cimitir şi m-am îndreptat spre spital , comic ! Eram însetată de sânge , sau , mai bine zis , de sentimentele ce se ascundeau după înfăţişarea aceea roşie , aprinsă . Ajunsă acolo nu ştiu cum am fost catagolată drept doctoriţă şi am intrat într-o operaţie . Eram însetată , cum am mai spus . Am început să alerg ca o nebună şi am sărit pe geam . Apoi am ajuns într+o livadă plină cu meri . Am mâncat câteva mere , crezând că sunt mingi de sânge , însă foamea nu dispărea . M-am înşelat şi în privinţa asta . Credeam că viaţa mea se sfârşea acolo , însă o luminiţă apăru undeva , departe . Erau nişte pui de găină . Am sărit pe ei şi i-am mâncat pe toţi cu tot cu pene . Trebuie să recunosc că acum mă simt puţin rău  , îmi e greaţă .